Buna părtășie

„Vă iubiți unii pe alții?”

De multe ori mă provoc să aflu mai mult, punând întrebări. Totuși, de data aceasta m-am gândit să schimb metoda și să-mi adresez întrebările mie însumi. Am observat că este mult mai ușor să fii judecătorul decât să te lași judecat. Știm prea bine cum să arătăm cu degetul spre alții, dar rareori avem curajul să-l întoarcem spre noi. Am devenit maeștri în a ne apăra cauza, chiar din zorii timpului. Iar asta arată cât de greu îi este omului să renunțe la ambițiile sale, să se smerească și să accepte voia lui DUMNEZEU.

„Alătură-te!”

„Dezbină și stăpânește” pare o strategie care funcționează perfect pentru cei ce vor cu orice preț să câștige. Cu toate că trăim într-o lume care are o etichetă pentru orice și care se străduiește să pună oamenii și ideile în categorii. Cu atât ai mult, încercarea e să despartă un adevăr de altul, dându-i fiecăruia o etichetă — „creștin”, „protestant”, „catolic” sau orice alt nume de grup ori comunitate. Făcând asta, când acele „adevăruri” se confruntă, ambele pretind că sunt adevărate, bătălia pentru adevăr este o cauză pierdută. Rezultând mai degrabă într-un câștig pe jumătate de măsură. Totuși, acesta nu este mesajul Bibliei și nici ceea ce a predicat Isus când pășea prin praful pământului nostru. Dimpotrivă — El a spus că El este Adevărul. Prin El, oamenii ajung să-L cunoască pe DUMNEZEU.

Dacă Adevărul ar fi temelia vieții noastre creștine și a credințelor noastre personale, am înceta în a ne mai clasifica frații și surorile. I-am privi pe toți ca parte a aceluiași trup, iar ideile lor, oricât de diferite, le-am întâmpina cu dragoste și cu smerenia de a recunoaște că nu deținem un „adevăr mai bun” decât al lor.

Este dureros, aproape de plâns, să vezi asemenea lucruri între oamenii pentru care Hristos și-a dat viața până la ultima picătură de sânge. El ne-a dat viața Sa pentru ca să avem pace nu doar cu DUMNEZEU, ci și unii cu alții. În loc să urmărim pacea, de multe ori ne abatem drumul spre cei care ne confirmă propriile convingeri. Ca și cum doar ele ar fi adevărul intreg.

Trebuie să recunosc: am fost acolo — și, uneori, încă mai sunt ispitit să fac la fel. Ce pot spune? Nu sunt mai mult, nici mai puțin decât o mână de țărână.

Discuții bune!

În ultima vreme m-am gândit că, atunci când discutăm un subiect, ar trebui mai întâi să ascultăm cu atenție. Să chibzuim la gândurile pe care vrem să le împărtășim, și apoi să vorbim cu blândețe. Poate că unii nu s-au obișnuit încă să facă asta — dar nu ar fi o provocare prea mare. Totuși, observ că ne este greu. M-am întrebat de ce nu avem maturitatea și deschiderea de a vorbi despre orice, chiar și atunci când nu suntem de acord. Răspunsul pe care l-am găsit este simplu: nu avem smerenia de a recunoaște că nu deținem adevărul deplin în nicio chestiune biblică. Nu avem smerenia de a asculta și de a corecta cu dragoste un frate care, poate, nu a înțeles încă în în totalitatea sa, un principiu biblic. Nu avem nici timpul, nici răbdarea de a-l învăța sau de a împărtăși cu bunătate perspectiva noastră.

Cred că ar trebui să cultivăm în mintea noastră conștiința că cineva poate ști mai mult decât noi despre un principiu biblic. Și, la fel de bine, că altcineva poate ști mai puțin. Care e soluția? Isus ne-a poruncit ceva clar și, aparent, ușor de făcut: să arătăm dragoste și căldură. Iar dragostea înseamnă acceptare, înțelegere, compasiune, apreciere, încurajare, bucurie, recunoștință, recunoaștere și sacrificiu.

Imaginea potrivită ar fi aceasta: fiecare frate și soră poartă o piesă din același puzzle. Ar trebui să-l construim împreună, mai întâi prin ascultare de DUMNEZEU și apoi prin slujirea unii altora. Să discutăm și să împărtășim ceea ce am gândit și înțeles despre un subiect din Biblie. Și să-L lăsăm pe DUMNEZEU să ne călăuzească în lucrurile asupra cărora nu suntem de acord. A nu fi de acord nu este o slăbiciune, ci o dovadă de maturitate: înseamnă că ne punem întrebări și căutăm să înțelegem mai profund. Dar dacă am ajuns până acolo, oare nu putem deosebi între principiile fundamentale și cele de finețe, secundare sau terțiare? Între acele adevăruri biblice care sunt pentru sfințire și nu pentru justificare? Poate că ar trebui să studiem mai atent ce ține de justificare și ce ține de sfințire. Dacă nu le înțelegem, vom trăi o viață confuză și împovărătoare în mijlocul fraților noștri.

Apostolul Pavel — nu o dată, ci de mai multe ori — i-a îndemnat pe credincioși să fie uniți în dragoste, în gândire, în înțelegere și în simțire (Filipeni 2:2; 3:16). Prin urmare, dacă există lucruri asupra cărora suntem de acord, să căutăm să fim de acord în și mai multe. Iar acolo unde încă nu suntem, să rămânem în dorința sinceră de a ajunge, la vremea potrivită, la aceeași înțelegere.

Într-una dintre ultimele slujbe de duminică dimineața, un frate și-a exprimat dorința ca întreaga adunare să se roage pentru unitate. Dar cum putem fi uniți dacă nu cădem de acord asupra anumitor lucruri?
Iar acolo unde suntem de acord, de multe ori nici nu suntem siguri de concluziile noastre.
Sau, dacă nu suntem de acord, putem oare accepta punctul de vedere al fratelui nostru, atâta timp cât acesta nu compromite mesajul evangheliei și mântuirea? Unitatea adevărată se clădește pe toate nivelurile — emoțional și rațional.

A răspunde la această întrebare ar părea ușor, dar gândul meu a fost străpuns de cuvintele din Ioan 13:34-35 — porunca nouă pe care Isus le-a dat-o ucenicilor Săi. Și noi toți suntem ucenicii Lui, dar mă întreb: ar putea lumea spune același lucru despre noi, fără ezitare?

Am observat în ultima vreme că între creștini, părtășia este caldă, primitoare și plăcută — la început.
Dar, odată ce oamenii ajung să se cunoască mai bine, tind să se îndepărteze unii de alții și să formeze grupuri mici în cadrul aceleiași biserici. M-am întrebat de ce. Poate că unii dintre noi știm deja răspunsul.
L-am bănuit și eu, dar am vrut să înțeleg mai adânc. Până acum am descoperit un lucru care cred că e adevărat și care oglindește starea lumii moderne. Această separare în interiorul părtășiilor reflectă societatea de astăzi. Oameni care se cred înțelepți și inteligenți, dar care, în realitate, eșuează profund tocmai în remodelarea pe care o propun și cred că o zidesc.

Părtășia cea bună și plăcută

Într-adevăr, a fi în părtășie cu frații și surorile necesită sacrificiu. Dacă îmi doresc cu adevărat să fiu în prezența lor și să mă bucur de felul în care DUMNEZEU lucrează în viețile noastre, trebuie să fiu dispus să renunț la ceva. Uneori, aceast sacrificiu costă — însă prețul plătit nu va depăși valoarea pe care o primim în schimb.

Hristos a dat totul pentru noi, înainte ca noi să-L cunoaștem. El a făcut acest lucru, pentru ca, într-o zi, să ne bucurăm împreună de părtășia cu El, în Rai. Nu e uimitor că El a plătit dinainte pentru a fi în părtășie cu mine, deși eu încă nu sunt în prezența Lui fizică? Avem deja părtășie cu El prin Duhul, dar cât de mare va fi bucuria când Îl vom vedea față în față!

Pentru frații și surorile noastre, ar trebui să avem smerenia de a-i respecta, iubi și accepta așa cum sunt — cu toate neajunsurile și abaterile lor de la Cuvântul lui DUMNEZEU. Așa se crește în Hristos: pas cu pas, prin răbdare și dragoste. Poate că uneori DUMNEZEU te va folosi pe tine să arăți cuiva o înțelegere mai clară a unui text biblic. Alteori, El va folosi pe altul ca să te învețe pe tine. Ai tu smerenia de a recunoaște că, oricât ai ști, întotdeauna mai ai de învățat?

Rugăciunea mea este ca toți să găsim „sporturi” noi de practicat — nu etichetarea și disputele fără rost. Ele obosesc sufletul și nu aduc niciun câștig. A fi aproape unii de alții și a ne suporta imperfecțiunile este o provocare.

Dar Isus le-a iertat deja — cine suntem noi să nu facem la fel?